Arabescuri....

Mi-a trebuit ceva curaj, caci banuiam ca trebuie timp si migala multa pentru un arabesc.

L-am innobilat cu un ciucure si iata ce a iesit...

Va urma...

Pandativ pentru Tati

Andrei a facut un pandativ. Lui tati i-a placut tare, asa ca l-a primit in dar.

Pandativ cu iubire pentru iubitul de tati....

Margelele mele dintre nametii din munti!

Si au venit frumoasele de la sedinta foto.... Multumiri din stuflet lui Florin si Dynaphos!

Am continuat cu ciucuri, caci mi-a fost drag ce facusem cu zile in urma...

Aici, mai jos, o inspiratie in maro si negru. Lui Andrei i-au placut florile de pe cuvertura din camera. Le-am furat si le-am pus pe un sirag, sa-i fac o bucurie....

Dar ne-am intors la culorile iernii... 

Si-apoi am tras putin cu coada ochiului spre primavara....

 

 

Mie insa, mi-au placut canapele de la piscina. Le-am luat florile cu privirea si le-am asezat pe margelele mele.

Ciocolata cu serbet de curacao....

Margelele mele dragi de la fereastra dintre nameti!

Au plecat!

Au plecat de la mine! Pe rand, in ultimele zile... mai multe azi. Si-au luat zborul spre alte lumi frumoase, sa le impodobeasca.
Oricat de greu imi este, m-am hotarat... Voi face o margelarie din care sa plece margelele mele calatoare. Draga mea prietena m-a sunat ieri si mi-a spus ca si-a dat seama ca sunt margelareasa. Deci, margelareasa are o margelarie...
Margelaria va fi bineinteles aici, pe net si depinde doar de omul priceput care butoneaza calculatorul cand va fi gata. In 2-3 zile cred...
Dragele mele margele de margelareasa...Am emotii de cate ori pleaca vreauna dintre voi..

Margele pentru Carina

Margelele aceastea sunt primele dintr-o serie mai mare pe care am sa v-o arat zilele urmatoare. Sunt plecate la sedinta foto acum :-)
Am fost la munte o saptamana. Baietii si-au luat cu ei schiurile, claparii, betele, casca... si au schiat. Eu mi-am luat cu mine cuptorul electric, clay-ul, lamele, placa de sticla... si am facut margele.
Pe seara ne adunam, inotam impreuna, beam un pahar de ceva bun. Eu ii ascultam cum povestesc nebuniile de pe partie, ei imi admirau nebuniile colorate de peste zi. Cu multa bucurie...
Margelele de mai jos sunt pentru Carina. Carina e o fetita de 4 ani, bruneta, fina ca o printesa, indragostita de margele. Si suparata ca si le-a uitat acasa in Romania. I le-am facut mov, caci iubeste movul. Si i le-am oferit in schimbul promisiunii ca va manca tot la masa.

Cu drag, pentru Carina...

Alegeri...

Ma gandesc de o saptamana la faptul ca ortopedul nu vrea sa-mi scoata tija de titan din genunchi, pusa acum un an. Mi-am dat seama ca e prima batalie pierduta in viata. In ultimul an mi-am facut un scop din a-l convinge sa-mi scoata tija. Iar vineri s-a stabilit- nu se scoate!
Am trecut prin toate starile posibile, de la revolta la disperare. Am avut nevoie de o clipa de liniste cu mine ca sa inteleg ce ma supara…Nu faptul ca voi ramane cu bucata aceea de metal ma supara ci faptul ca am fost invinsa…

Starea de conflict, de neacceptare, imi face rau. Asa cum toate starile de conflict imi fac rau... Am facut intotdeauna tot ce am putut sa nu traiesc in conflict si l-am inlaturat cat am putut din viata mea, indiferent ce forma ar fi avut- oameni ori stari.
Am avut o prietena. Cu timpul lucrurile au evoluat intr-o directie ciudata- se supara daca nu o sunam intr-o zi, dar de fiecare data cand o cautam, era intr-o nenorocire- traficul era prea aglomerat, locuri de parcare nu erau, la job era prea mult de lucru… Asa ca stateam intr-o lupta continua cu mine- sa risc sa se supere daca nu o sun sau sa aud cum toate nenorocirile pamantului sunt asupra ei. Cu parere de rau, am ales …
Cu preturi grele am scos din viata mea oamenii care au crezut ca au drept asupra mea sub orice forma, caci traiam continuu intr-un conflict cu mine intre a-i pierde si a-mi pastra libertatea. Asa cum m-am indepartat de cei ce intr-un fel sau altul imi tulburau linistea si echilibrul, oricat de grea mi-ar fi fost decizia…
Ma intorc la metalul meu. Aici e mai greu, nu ma pot departa fizic de el. Ma sacaie gandul ca e acolo si faptul ca ma impiedica sa-mi indoi piciorul cat vreau eu. Daca il scoateam, dadeam uitarii tot anul trecut. Se ducea, nu mai exista… un an cu toate neputintele si durerile lui. Dar nu pot! Am pierdut lupta cu ortopedul si metalul lui! Am ales azi sa accept ca am pierdut. Sa ma impact cu ideea, sa uit ca exista.
Aleg insa sa merg mai departe- voi indoi genunchiul ca si cum n-ar fi nimic in plus acolo…
Mi-e din nou liniste si bine…Am linistea si pacea acceptarii…